O lume care se învârte în jurul acestui indice. Totul se măsoară în impresii şi cuvinte.
Se creează o lume iluzorie, care tinde spre absolut, spre perfecţiune. Trebuie să ai ţinte cât mai mari, pentru a reuşi să-ţi depăşeşti condiţia, ăsta e scopul. Trebuie să fii cât mai bun, cel mai bun. Trebuie să le dovedeşti celorlalţi superioritatea ta. Trebuie să faci ceva pentru a te remarca. Trebuie să le transmiţi calităţile tale.
Trebuie! Trebuie! Trebuie!
Doar aşa îţi vei putea aprecia munca. Doar aşa te vei simţi folositor. Doar aşa vei crede în tine.
Deci...cine eşti...depinde de numărul celor care te apreciază sau de cine te apreciază ?
Tu! Caracterul tău depinde de părerea cuiva? De impresia pe care ar contura-o acea persoană în timp ce meditează, evident, la nemurirea sufletului? Nu ai vrea să depindă de tine? Să ai puterea? Să fii capabil în a realiza cum trebuie să fie, să se dezvolte, să trăiască o persoană? Să fii capabil să fii fericit? Să ai acest curaj?
Categoric nu ai vrea.
Ar fi prea crud ca cei din jur să te judece pentru ceea ce eşti. Este mult mai convenabil să o facă pentru ceea ce nu eşti...în întregime.
Tu vezi rostul? Eu văd doar că lipseşte iubirea şi încrederea în ceea ce eşti şi în ceea ce poţi face. De ce? De ce ţi se pare atât de greu să devii cine îţi doreşti? De ce pui accentul pe cei din jurul tău şi nu pe tine, pe adevăratul tu?
Revino-ţi! Încetează cu scuzele. Fă un efort şi depăşeşte starea aceasta infamă.
Dar poate..
Poate că prin aparenţe, oamenii mai au o şansă. O şansă în a găsi pe cineva potrivit, capabil să observe detaliile, capabil să vadă şi altceva. O şansă spre dezvoltarea personală, realizată treptat de momentele în care sunt prejudecaţi. De momentele în care află că slăbiciunea celor din jur, care doar atacă, în încercarea de a-şi ascunde defectele şi frustrările, e atât de patetică. O şansă prin care învaţă să acorde o şansă.
Care este calea de mijloc ?
Ce se caută, de fapt?
Tu ce cauţi ?
