Noapte sau zi

" Nu prea ştiu de ce îţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate îmi scriu chiar mie. "  (Antoine de Saint Exupery)

Nu ştiu ce vrei tu să auzi, nu ştiu ce vreau eu exact să spun, dar vreau, vreau să scriu. Vreau ca fiecare fior pe care îl simt să prindă contur, să beneficieze de un portal spre evocare, vreau ca tu să asimilezi toate acestea.
Însă e doar o dorinţă. O simplă dorinţă.
De ce să alegi cuvintele în momentele în care trupul transmite exact ce îţi doreşti ? De ce să renunţi la ceea ce ţi se pare a fi şi ai vrea, din cauza cuvintelor? De ce să negi ceva ce aspiri?
Frică de respingere? Poate.
Dar cui îi mai pasă de asta atunci când ai în faţă exact ce râvneşti?
E doar o neîncredere. O neîncredere pentru care tu nu te vei regăsi în ceea ce scriu, ce fac, ce doresc, ce simt. 
Poate nici nu ar trebui să o faci.
E o iluzie. O iluzie a cuvintelor, pe care tu nu vrei să o stăpâneşti...sau poate eşti conştient de tot ce se întâmplă, dar nu îţi pasă.
De aceea, apare întrebarea : " Să cred ceea ce simt sau ceea ce văd ? "
Cel mai bine e să găseşti acel echilibru, echilibru pentru care nu faci nimic. Stai. Stai şi aştepti. Aştepţi ca cineva să vină să-ţi spună cum stau lucrurile şi tu, astfel,  te fereşti de orice consecinţă. Convenabil.
Dar adevărul e că nu poţi. Nu poţi să nu reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă.
Ce faci atunci?
Te amăgeşti. 
Te încurci.
Te pierzi.
Revii.
Redescoperi.
Retrăieşti.

Cel mai important principiu este să te laşi condus de ideile care te înspăimântă; de regretat oricum vei regreta, indiferent de alegerea făcută.
Nu există moment potrivit, viaţa se întâmplă acum.
Spune. Spune ceea ce simţi.

"Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem" 
                                          (Adrian Păunescu )