Cine sunt.

Cineva mi-a spus că după prima conversaţie (virtuală) cu mine a crezut că sunt nebună.
Totuşi, a continuat să avem a doua, a treia, a patra conversaţie. De ce ? Nu ştiu.

M-a întrebat cine sunt, de fapt?
Nu i-am răspuns. Nu am ştiut ce să îi răspund. Asta m-a înspăimântat. Încă meditez.

Zâmbesc pentru că a avut curajul să îmi spună exact ceea ce crede, dar sunt bulversată căci nu au facut-o şi alţii.  

Despre care eu vrea să ştie?

Mă schimb pe zi ce trece, încerc să mă modelez în cel mai bun mod. Nu pot să spun exact cine sunt astăzi. 

Abia am o oarecare idee despre cine am fost : o persoană mult prea sensibilă, supra-optimistă, care credea în bunătatea adânc ascunsă a fiecarei persoane; în faptul că odată ce îi oferi încrederea ta cuiva, acea persoană o va respecta; o fiinţă îndrăgostită de ideea de a fi îndragostit, de toate chestiile romantice şi siropoase; o visătoare. 

De asemenea, aş putea să îi detaliez despre cine vreau să fiu : o femeie independentă, puternică şi respectată.

Dar despre cine sunt astăzi?! Greu de spus.

Mai puternică decât am fost în celelalte zile, asta e clar. Încă îndrăgostită. Îndrăgostită de a face lucruri diverse, noi; de a cunoaşte cât mai mulţi oameni, caractere diferite. O persoană care iubeşte să zâmbească, să râdă şi care îşi doreşte ca cei din jur să facă la fel. Concentrată pe conturarea unui viitor - a viitorului pe care îl visez fără să îmi dau seama. O persoană mai realistă şi, totuşi, una care iartă şi uită uşor.

Mă iubesc. 

Mă iubesc pentru toate ciudăţeniile mele, pentru tot ce am îndurat până la acest moment.

Mă iubesc pentru faptul că vreau să descopăr cât mai multe şi vreau să devin cea mai bună variantă a mea.

Mă iubesc pentru că aş face orice să fiu mereu fericită.

Mă iubesc pentru felul meu de a fi, pentru faptul că analizez prea mult detaliile.

Mă iubesc pentru că sunt eu.

Sunt mândră de mine, de persoana care sunt astăzi. Mereu voi fi de cea prezentă şi mereu voi spera la îmbunătăţirea celei viitoare. Voi face acele schimbări pentru a fi. 

Şi, dacă această iubire şi respectul de sine, care, din punctul meu de vedere ar trebui să se regăsească în fiecare, mă face narcisistă, atunci da, sunt o narcisistă.

                                                      Deci....despre care tu vrei să vorbim?

Linişte.

Oamenii. Înconjuraţi de cuvinte. Mereu trebuie să existe o părere, mereu ceva de spus. Sunt sugrumaţi de ideea de comunicare.
Dar s-au gândit vreodată cât valorează ?
Comunicarea prin intermediul cuvintelor reprezintă doar 7% din totalul actului; 38% se regăseşte în ton, volum, viteză de rostire, şi 55% în expresia facială, poziţia corpului etc.
Pentru ce atâta străduinţă?

Linişte.
Ascultă liniştea.
Bucură-te de ea.
Bucură-te cu cel de lângă tine de ea.
Uită de tot şi simte.

E de ajuns pentru tine? 
Oamenii pierd ideea esenţială din actul de comunicare. Nu vorbele sunt importante, ele valorează cel mai puţin. Detaliile, modul în care îi faci să se simtă, acestea creează impactul dintre adevăratul tu şi adevărul din ei.
De ce apare sentimentul de stinghereală ? Crezi că cel de lângă tine nu îţi poate înţelege liniştea? Ai impresia că liniştea lui nu e compatibilă cu a ta? Din cauza acestui fapt preferi să ascunzi cât şi ce poţi sub masca cuvintelor?
Învaţă să comunici fără acestea.
Găseşte acele persoane care îţi înţeleg tăcerea şi în preajma cărora cuvintele vor prinde contur. Contur spre ce? Tu să-mi spui, tu decizi.
Priveşte în jurul tău. Priveşte oamenii. Gesturile lor. Analizează. O infinitate de interpretări. Ce frumuseţe şi bogăţie stăpâneşte această fiinţă. Zâmbesc.
                                                                                Tu?

Cine caută, găseşte

Aparenţe.
O lume care se învârte în jurul acestui indice. Totul se măsoară în impresii şi cuvinte.

Se creează o lume iluzorie, care tinde spre absolut, spre perfecţiune. Trebuie să ai ţinte cât mai mari, pentru a reuşi să-ţi depăşeşti condiţia, ăsta e scopul. Trebuie să fii cât mai bun, cel mai bun. Trebuie să le dovedeşti celorlalţi superioritatea ta. Trebuie să faci ceva pentru a te remarca. Trebuie să le transmiţi calităţile tale.
Trebuie! Trebuie! Trebuie!
Doar aşa îţi vei putea aprecia munca. Doar aşa te vei simţi folositor. Doar aşa vei crede în tine.
Deci...cine eşti...depinde de numărul celor care te apreciază sau de cine te apreciază ?
Tu! Caracterul tău depinde de părerea cuiva? De impresia pe care ar contura-o acea persoană în timp ce meditează, evident, la nemurirea sufletului? Nu ai vrea să depindă de tine? Să ai puterea? Să fii capabil în a realiza cum trebuie să fie, să se dezvolte, să trăiască o persoană? Să fii capabil să fii fericit? Să ai acest curaj?
Categoric nu ai vrea.
Ar fi prea crud ca cei din jur să te judece pentru ceea ce eşti. Este mult mai convenabil să o facă pentru ceea ce nu eşti...în întregime.

Tu vezi rostul? Eu văd doar că lipseşte iubirea şi încrederea în ceea ce eşti şi în ceea ce poţi face. De ce? De ce ţi se pare atât de greu să devii cine îţi doreşti? De ce pui accentul pe cei din jurul tău şi nu pe tine, pe adevăratul tu?
Revino-ţi! Încetează cu scuzele. Fă un efort şi depăşeşte starea aceasta infamă.

Dar poate..

Poate că prin aparenţe, oamenii mai au o şansă. O şansă în a găsi pe cineva potrivit, capabil să observe detaliile, capabil să vadă şi altceva. O şansă spre dezvoltarea personală, realizată treptat de momentele în care sunt prejudecaţi. De momentele în care află că slăbiciunea celor din jur, care doar atacă, în încercarea de a-şi ascunde defectele şi frustrările, e atât de patetică. O şansă prin care învaţă să acorde o şansă. 

Care este calea de mijloc ?
Ce se caută, de fapt?
Tu ce cauţi ?